Loneliness

   Sunt singură. Singură și dezorientată. Amăgită,naivă,plină de durere. Suspinând.. Nu știu ce m'a apucat acum. Am fost bine toate zilele astea în care nu am avut contact cu tot ce ține de tine. Adormeam seara repede,și oricât mă forțam să mă gândesc la tine,picam ca secerată.
   Mă simt mai obosită ca oricând. Mă uitam uimită la chipul din oglindă. De nerecunoscut. Vacanța îmi priește. Cu toții îmi zic că arăt mult mai bine de când am parte de odihnă. Dar totuși.. Eu văd doar cearcăne adânci și un chip prea obosit să reacționeze la ce e în jurul ei. O fată rece,distantă,cu gândul în altă lume,cu un zâmbet fals și aceeași pijama pufoasă și cu o mărime mai mare. 

   Întotdeauna mi'au plăcut lucrurile care mă depășesc. Care mă acoperă,care îmi sunt "supreme". Deși nu mi'a plăcut ideea de a fi controlată.. ador tocmai lucrurile ce îmi sunt interzise.   Și nu doar mie..
   M'a enervat faptul că m'ai controlat atât de ușor,dar dacă ai făcut'o..asta înseamnă doar două lucruri:
-fie tu chiar ai reușit să mă cunoști și ceea ce ai zis m'a făcut să cred că este totul adevărat și mi'a dat speranța că așa va fi,mi'ai creat un sentiment de siguranță ...
 Fie...varianta mai posibilă..
-deși mă credeam rezistentă,am înghițit niște vrăjeli ieftine și acum sufăr ca idioata.

    Deși am zis că nu mă regăsesc,că nu mă recunosc,se pare că nu este așa. Sunt tot eu,cea dinainte,doar că acum jumătate din mine,minte și suflet, e undeva la sute de kilometri depărtare,undeva pe lângă tine...

  Sună stupid. Îmi vin în cap doar vorbele tale,în care îmi spuneai că nu mă minți...

 Nu'mi pare rău că te'am crezut. Am vrut mereu doar să fiu o parte din tine,să îți aparțin,să mă implic viața ta. Din păcate lucrurile au stat prost încă de la început. Mă gândeam să scriu povestea noastră,dar acum mă simt prea obosită ca să fac asta. Poate că va fi și un post special pentru asta,căci nu se știe când intr'una din zilele în care am toane și fac mofturi mă voi lăsa purtată de emoția impulsului și voi da foc caietului unde stau scrise rândurie noastre,sau îl voi arunca în mare,sau de pe o stâncă și va fi pierdut..la fel ca și noi. Nu aș suporta ideea asta. Îmi ajunge să te știu pe tine departe.

 

   M'a cuprins din nou melancolia,și asta doar de la câteva poze. Sunt chiar atât de obsedată de tine?  Nu știu. Singura mea problemă legată de tine: nu am pace dacă nu știu nimci de tine. Mă frământ,mă agit,sunt aeriană și total ne-atentă la nimic din jurul meu. Ai mei încep deja să se întrebe ce am. Și,uite un lucru bun pe ziua de azi.. Ai mei au început în sfârșit să vadă că nu mai am 2 ani și mi'au dat "permisiunea" de a ieși cu băieți doar să știe și ei pe unde stau și cu cine umblu. Asta a fost chiar ciudat [:d ] ,deși e uimitor de plăcut să văd că au din nou încredere în mine după mica mea mea greșeală cu cardul de credit..

  Știi puiule..mereu mi'a trecut prin cap cum va fi.. Și,vorbesc de viitorul nostru. Întotdeauna am știut că te'ai putea înțelege de minune cu tacă'miu,că ai ști cum să îl faci pe gabi să te placă și că ai fi băiatul perfect pentru mine în ochii mamei. În visele mele mereu reușeam să îi fiu pe plac mamei tale,iar tatăl tău era fericit să mă vadă,și mereu îmi spunea să am grijă de băiatul lui.  Vise...
 

Să continui? O altă noapte,un alt vis... Dar sincer,nu are rost. Cred că e timpul să las visele pe la noapte,și să mă bucur de ceva real.

Totuși..îmi lipsești..